Al treilea păstor

Mă tot întreb eu asupra ritmurilor, mijloacelor, ţelurilor şi cu mine se întreabă generaţiile, de la cea mai recentă, a dozatoarelor, a cerceilor în nas, a ghiulului, generaţia Coca-Cola, care ,,a făcut “Germania şi Austria, care a fost ,,dincolo”- pînă la cele ce nu mai sunt, adicătelea care sunt de-a binelea dincolo, generaţiile care au făcut uniri, războaie de reîntregire, cultură, o ţară carpato-ponto-dunăreană...

Aşadar mă întreb cu toţi aceştia: ce este mai bine; să-ţi trăieşti clipa, sau să-ţi construieşti veşnicia? Să bei din pahar în înghiţituri mici, sau să dai dintr-o dată paharul peste cap? Să mănînci frăguţe, sau să plantezi păduri? Şi mai apoi: mijloacele pot deveni scopuri, sau scopurile pot fi atît de înalte încît să nu mai ţină cont de mijloace? Ce este mai de preţ: firul de iarbă, sau pajiştea?

Stau în arcul carpatin, minunat loc de aluviune pentru toate curentele de popoare migratoare dinspre est înspre vest şi-mi pun aceste întrebări şi alte cîteva sute pe care n-o să mă obosesc să le repet, nutrind convigerea că sunt ale locului şi că orice român şi le pune într-un fel sau altul, mai devreme sau mai tîrziu.

Exerciţiul ar fi demn de milă dacă nu ar exista nădejdea unui răspuns, a unei soluţii. Dacă ne-am face din dilemă un mod de viaţă, dacă am renunţa la nădejdea unei soluţii nu ne-am a fi arăta la înălţimea exigenţelor intelectuale a le vremii. Dar este oare cu putinţă - în felul românesc de a gîndi - să se dea o soluţie la întrebările mai sus schiţate şi la altele de aceeaşi acuitate?

O soartă comună, legată strîns prin aceleaşi principii, exprimate mai concis sau mai alambicat-performant, care se orînduieşte după un fel de înţelepciune care reiese din aceste două mici povestiri populare, aşadar pilde care fac parte din patrimoniul de înţelepciune al neamului:

,,Într-o iarnă grea, cînd ţara era în pragul războiului şi foametea fugea desculţă prin zăpezi ca o nebună pe uliţele satului, cîţiva mai tineri au tot vorbit între ei despre ce ar fi de făcut şi cum o să mai fie, dar nu au ajuns vreo socoată. S-au luat şi s-au dus la un bătrîn vestit prin înţelepciune, care le-a cumpănit atent vorbele, a tăcut mult, apoi le-a zis cu glas măsurat:

-Apoi, dragii moşului, a fi cumva, că n-o fost niciodată să nu fie cumva...”

Acest fel de înţelepciune - şi-i spun fel din motive precise - este prezent cu la fel de multă forţă în următoarea anecdotă:

,, Un tînăr care se plimba prin tîrg a ajuns în faţa unei măsuţe văzînd pe ea rînduite cîteva cutii cu prafuri:

-Pentru ce-s astea moşule?

-Pentru pureci! A răspuns grav bătrînul de după măsuţă.

-Şi cum se folosesc?

-Apoi-zise tărăgănat bătrînul-asta-i cam aşa: prinzi purecele, numa să fi atent, cînd îl prinzi să-l aduci cu două degete, chiar de ceafă, de grumaz, no, şi cînd ştii că îi al tău, că-l ai, atunci stîngi un pic să-i forţezi capul, că apoi el cască gura. No, şi cînd l-ai văzut că-i cu gura căscată larg, presari prin aer eczact prin faţa lui praf de-aiesta. No, da urmăreşti că el are un moment cînd trage aer pur şi praful cam atuncea să-l presari. Ştii?! Cînd trage aer în piept. Şi-apoi, cu aerul îi intră în gură şi praful şi îi pătrunde în grumaz şi în stomac şi în plămîni şi îi distruge organele şi...ce mai, îl disruge, îl gată de pe lumea asta, îl săvîrşeşte. Prafu-i foarte concentrat: îi făcut tare...

-D-apoi, moşule, dacă tot ai prins purecele între degete-zise tînărul oarecum mirat-nu-i mai simplu şi mai uşor să-l crăpi dracului pe unghie, să-l rîşneşti din prima?

-Dragul meu-a răspuns netulburat şi pe acelaşi ton netulburat tîrgoveţul bătrîn - este bine şi aşa, şi aşa…”

De la socraticul ştiu că nu ştiu pare că nu s-au mai făcut paşi înainte. Această atitudine poate fi al culturii - în special a culturii noastre minore, etnografice, cea de rezonanţă cu natura şi cu tainele ei nedescifrabile pentru omul simplu - dar cultura majoră trăieşte din beneficiile ştiinţei şi din încredere în alegerea întemeiată şi oportună.

Popor socratic, cel român este atît de reflexiv, de împăcat cu variantele posibile şi cu acceptarea sau refuzul lor la pachet, încît dacă este pus să aleagă între est şi vest el nu are ca soluţie, ca variantă dezirabilă, nu are ca mişcare posibilă, decît verticala. Vestul, sau estul vor rămîne pentru România - care ţinteşte evident în sus - doar poligoane de încercare a lui a fi cumva că nu o fost niciodată să fie cumva, a lui e bine şi aşa şi aşa, a indeciziei devenită operaţie mentală şi act comportamental.

Calea aceasta de mijloc nu ne-a fost întotdeauna favorabilă în istorie dar exersarea ei îndelungată a făcut să avem un adevărat specific, o identitate dilematică pe care – ca într-o joacă – o putem ilustra astfel:

În Occident e Ceva, În Orient e Altceva, În România e Cu Totul şi Cu Totul Altceva

În Occident e Aşa/ În Orient e Aşa/ În România e Aşa şi Aşa...

În Occident avem Dinamism şi Pragmatism/ În Orient avem Abstracţiune şi Contemplativism/ În România avem Dinamism Contemplativ şi Pragmatism Abstract...

În Occident e Prezentă Bogăţia ca Virtute/ În Orient e Prezentă Sărăcia ca virtute/ În România e Prezentă Sărăcia ca Bogăţie

În Occident e Rîsu/ În Orient e Plînsu/ În România e Rîsu-Plînsu

În Occident e prezentă Crima/ În Orient Sinuciderea/ În România Accidentul de Muncă

În Occident e !!!!!/ În Orient e ????/ În România e ?! ?! ?! ?!

În Occident e Obligatoriu Înainte/ În Orient e Stop/ În România e Cedează Trecerea, Sens Giratoriu, Drum Alunecos, Atenţie Sar Căprioare

În Occident e Conservarea Proprietăţii/ În Orient e Neglijarea Proprietăţii/ În România e Transferul Proprietăţii

În Occident e Ofertă/ În Orient e Cerere/ În România e Tocmeală

În Occident e Starea de Bine/ În Orient e Ideea de Bine/, În România sînt Oameni de Bine

În Occident e Floare/ În Orient e Ureche/În România e Floare la Ureche