Imaginarul si absurdul

Într-o zi am auzit la ştiri că un mecanic şi-a condus iubita pînă acasă, într-un sat vecin, cu locomotiva. Pierduse fata autobuzul şi atunci românul nostru şi-a zis că nu o fi bai mare dacă pune la bătaie locomotiva pentru un gest de tandreţe. Atunci m-a înfiorat pentru prima oară gîndul că Eugen Ionescu nu a creat absurdul din scrierile lui, ci doar l-a descris. Mai tîrziu gîndul acesta a căpătat un contur din ce în ce mai limpede pe măsură ce faptele absurde, decupate din realitatea imediată, servite ca informaţie publică de canalele de ştiri, au început să îl umple. Aşadar gîndul s-a umplut de fapte! Un ins a fost găsit mort sub un perete de bloc în construcţie care s-a dărîmat peste el în timp ce siluia o găină. Un mecanic de locomotivă a oprit trenul ca să fure nişte prune dintr-o grădină de lîngă calea ferată. Un copil şi-a omorît mama cu un ciocan....

Să trăieşti în România înseamnă să îl înţelegi altfel pe Ionescu decît un occidental care îl poate considera un creator al absurdului şi al teatrului absurd. Eu aş spune că geniul lui stă în recompunerea teatrală şi dramatică a realităţii care are absurdul în chiar sîmburele ei. Sarcina creatorului este mai degrabă devoalarea şi compunerea scenică a absurdului decît inventarea lui. Credincios acestei idei am scris piesa Aşteptînd-o pe Godette piesă de teatru în care o iubire potenţială, cea dintre Andrei şi Godette, este transferată în imposibil şi zădărnicită de vălmăşagul de situaţii reale şi absurde care se interpun între cei doi. Am numit acest fel de a scrie teatru-viaţă avînd în vedere încărcătura de trăire decupată din cotidianul nostru frenetic, spectaculos şi absurd.

Criticii din generaţia vîrstnică au funcţionat pe aceeaşi convenţie păguboasă considerînd că piesa prezintă un repertoriu de invenţii alambicate care duc la pierderea sensului şi risipirea naraţiunii dramatice. Victor Parhon , regretatul critic, mi-a retrimis - la vreme - piesa spunînd să scriu mai clar pentru că nu se înţelege nimic. După ce Aşteptînd-o pe Godette a fost publicată în volum alături de alte patru piese, un alt critic, a menţionat într-o cronică - menită mai degrabă să îi consacre lui erudiţia decît să facă înţeles conţinutul dramei - că am avea de a face cu o tentativă suprarealistă în continuarea lui Gellu Naum dovedind o remarcabilă împietrire în proiectul teatralismului de sorginte realist-orientală.

Criticii din generaţia mai tînără, nu numai biologic dar şi intelectual, o Ludmila Patlanjoglu, un Sebastian Vlad Popa, un Bogdan Lefter, un Claudiu Groza, trăitori în aceeaşi paradigmă a absurdului românesc, şi-au dat seama că eram foarte aproape de viaţă şi de semnificaţiile ei, ba chiar în miezul ei, chiar dacă scriitura descriptivă trasa relaţii ciudate între personaje şi lăsa deasupra lor un cer absurd şi golit de sensuri. Datorită acestora, înţelegerii lor empatice şi culturii profunde de tip european-contemporan, exerciţiul meu ionescian, elogiul indirect adus marelui creator, a fost preţuit la Uniter sau la Festivalul Internaţional de Teatru de la Sibiu. Propoziţia care ne leagă – pe mine dramaturgul, şi pe cei mai sus citaţi ca naturi estetice în similitudine şi simpatie - este aceea că absurdul teatrului naţional nu se cere creat, ci descris, în felul acesta teatrul păstrîndu-şi aderenţa la viaţă ca uriaş rezervor de situaţii lipsite de sens din care se poate detaşa în mod selectiv şi final unul: cel pe care îl dă realitatea, curgerea faptelor şi nu intervenţia imaginară a autorului.

Ajunşi aici am putea puncta diferenţa specifică între absurd şi imaginar, noţiuni care adesea se confundă sau suprapun în limbajul comun. Imaginarul este logic şi coerent originîndu-se în mintea autorului care este structurată pe aceste principii. Dacă sînt rodul imaginaţiei, cele mai aiurite personaje, cele mai stranii relaţii şi situaţii în care se plasează, trăiesc fără carne şi sînge şi au un drum dinainte stabilit, cel al dezvoltării logice şi coerente a poveştii. Binele învinge, ucigaşul este descoperit şi pedepsit, fata îndrăgostită se mărită, cel pornit pe un drum ajunge la capătul lui. Ficţiunea se obligă pe sine la păstrarea unei structuri care este construită ca oglindă a minţii autorului. De cele mai multe ori, cînd dintr-o scriere de ficţiune, piesă de teatru, roman, se elimină aportul imaginativ al autorului - iluzia cauzei şi a efectului, construcţia despre bine şi rău, derularea timpului ca desfăşurare rectilinie dinspre trecut înspre viitor – cu alte cuvinte cînd realitatea revine la ea însăşi prin ceea ce Roland Barthes numea le degre zero de l ecriture avem în faţă absurdul existenţial. Preţul poate fi acela de a nu mai avea decît cîteva rînduri dintr-o scriere întreagă!

Realitatea este ilogică şi incoerentă. Veihinger vorbea în filozofia lui ( Der philosophie der als ob, filosofia lui ca şi cum) despre ficţiunile funcţionale demonstrînd că multe dintre teoriile explicative din domeniul cunoaşterii sunt simple ficţiuni, dar noi le aceptăm pentru că ele funcţionează. Modelul atomic a lui Niels Bohr nu a existat decît în imaginaţia autorului, dar existenţa unui flux dirijat de electroni - creat după înţelegerea acestui model – care poate să fie transportat printr-un conductor este o realitate care ne aprinde becul.

Transferînd în estetică ideea putem constata că imaginaţia crează poveşti ireale care determină reacţii psihice: se rîde, se plînge, sunt trezite nostalgii. Realitatea este trădată cu folos pentru că imaginaţia naşte produse psihologic funcţionale, care produc efecte şi reacţii estetice şi au succes la public.

Nu sunt pentru o literatură a absurdului, ci mai degrabă pentru una a vieţii şi a realităţii. Explorate chirurgical, despovărate de iluzii şi fără a putea uza de tehnicile invenţiei, imaginaţiei, ficţiunii, descrise ca fiind ceea ce sunt, viaţa şi realitatea pot părea unora ca fiind depozitul absurdităţii. Dar ele nu sunt decît viaţă şi realitate.