Trădarea, concept ontologic - un colind la capătul satului celor inexistenţi
Înşelăciunea şi trădarea sînt părţi ale realităţii chiar dacă substitute ale ei. In luptele armate înşelăciunea a fost folosită încă din vechile bătălii pentru obţinerea unor avantaje strategice sau psihologice.In aceste situaţii substitutul de realitate, înşelăciunea, avea coordonatele stricte ale realului obiectual - vezi bătălia dintre daci şi romani în care Decebal a tăiat coroanele unor copaci de pe un deal şi a îmbrăcat trunchiurile rămase în hainele soldaţilor săi pentru a da date false asupra numărului lor, sau strategia lui Ştefan cel Mare de la Vaslui-Podul Înalt unde, sunînd cu goarnele ca şi cum acolo era grosul armatei lui, a reuşit să îi atragă pe turci pe un teren mlăştinos, să îi atace din flancuri, surprinzător şi să îi înfrîngă.
Aşadar înşelăciunea, minciuna, trădarea, sînt găzduite de realitate, dar descriu locul absenţei acesteia, fiind o apariţie fără consistenţă, o descriere a locului gol, efectuată cu toate mijloacele comunicării autentice şi ale realităţii obiectuale dar, de fapt, o falsă realitate.
Problema falsei realităţi este pusă în cercetare de Protagoras cel care în tratatul său „Despre Natură sau Despre ceea ce nu există” spune explicit „Nimic nu există, sau chiar dacă există nu poate fi cunoscut, sau chiar dacă poate fi cunoscut nu poate fi împărtăşit şi chiar dacă poate fi împărtăşit nu poate fi înţeles” şi adîncită de un George Berkley şi de cei care i-au urmat susţinînd cauza solipsismului. Cu întemeiere – ca să spunem aşa – în sofism şi solipsism această asumare şi exprimare a pseudo-realităţii a făcut o carieră istorică remarcabilă atît la nivel social - grup, macro-grup, popoare – cît şi la nivelul individului - lideri politici, clericali, indivizi comuni - cunoscîndu-se perioade în care minciuna a devenit mod de viaţă, trădarea – conduită de supravieţuire şi cea mai înaltă formă a adaptării sociale, înşelăciunea – artificiu cotidian la nivel politic şi domestic.
Generaţii întregi, valuri după valuri, au trăit epoci istorice ale inconsistenţei ontologice, sau – altfel spus – nu au realizat decît boaba spumii, efectul incontrolabil şi fragil al atitudinii lor, fără a putea coborî în adîncimile autenticităţii, acolo unde se află magma realităţii. Desigur aceste generaţii şi toţi indivizii care le-au compus au trăit pseudo-realităţi şi viaţa lor nu poate fi omologată decît pe dimensiunile închipuirii, imaginaţiei nefertile, posibilităţii fără probabilitate de sorginte diabolică. Urmele lăsate în civilizaţie au putut fi dintre cele mai consistente – opere de artă, clădiri, drumuri, monumente – dar toate acestea au în transparenţa lor condiţia creatorilor, care este cea a minciunii, înşelăciunii, trădării, Piatra, metalul, lemnul, sticla, au fost supuse acestui tratament de impregnare cu pseudo-realitate, tratament care le-a făcut în egală măsură reale şi ireale, existente şi inexistente.
La nivelul individului pseudo-realitate indusă prin comportamentele amintite induce nevroza. Aceasta este definită de Jung ca prezenţa unei absenţe şi se desfăşoară la nivel psihic pe perioade îndelungate conţinînd un continuu conflict interior între pseudo-realitatea afirmată şi realitatea conştientizată, percepută. Minciuna îl plasează pe individ în conflict cu esenţa sa generică de fiinţă reflexivă, dotată cu toate instrumentele intelectuale necesare stabilirii consonanţei şi corespondenţei dintre gîndire şi lucruri, dintre nivelul mental şi cel real-obiectual al existenţei.În acest fel, insul ajunge să trăiască şi să afirme o realitate pe care el însuşi nu o recunoaşte - conştient şi diurn - oferind nenumărate prilejuri realităţii - pe care o cunoaşte, dar nu o recunoaşte - să erodeze nivelul inconştient al sufletului său în care minciuna nu este acceptată şi recunoscută şi devine ferment al neliniştii.
Contele Von Hardenburg, cunoscut îndeobşte sub numele de Novalis - acest romantic înflăcărat şi gînditor profund - spune într-un loc că dacă punem răul lîngă bine îi facem o prea mare cinste. Aşa se întîmplă şi cînd punem minciuna lîngă adevăr, dar exerciţiul este necesar pentru a avea reperul absolut, axul generator de înţelegere, de trăire atestată, salvată.
Nerecunoştinţa este mai rece decît cenuşa din sălaşul morţii. Tăcerea, ascunderea, nu este o soluţie. Ori eşti fidel, ori trădezi – a treia cale nu este cu putinţă. Pe cel fidel, la capătul punţii acestei vieţi îl aşteaptă o fiinţă de lumină care îi spune: Eu sunt Tu Însuţi!
Cel ce spune că nu este nici de stînga nici de dreapta, este de stînga, cel ce spune că totul este relativ şi că graniţa dintre minciună şi adevăr este una instabilă şi neprescriptibilă, este un mincinos.
Ce este adevărul? Ne-o spune una dintre cele mai autorizate voci, Dumnezeu Însuşi, prin Fiul Său: Eu sînt Adevărul şi Lumina şi Viaţa!
Acest fapt de comunicare absolută nu se cere înţeles şi nici aplicat personalităţii lui Isus pentru a deveni motiv şi argument al credinţei în El şi pentru a include distanţa dintre Cel ce Crede şi Ceea ce Este de Crezut, distanţă care poate face fi din nou – şi cu mai mare vinovăţie – gazdă pentru minciună, înşelăciune trădare. Nu!. Această propoziţie, pentru a fi eficientă, nu se cere repetată cu gînd alterat, prin transformarea lui EU în EL. Nu El este adevărul şi lumina şi viaţa ci Eu.
Noi sîntem în nevoie şi nu Isus şi de aceea Învăţătorul ne pune pe fiecare dintre noi pe cale: repetarea propoziţiei se cere făcută prin asumare deplină la nivel individual, acolo unde Eu-l are nevoie de curăţirea de pseudo-realitate.
Rămîn aşadar acestea trei: Adevărul şi Lumina şi Viaţa, dar cea mai de preţ dintre ele este Adevărul. Fără Adevăr nici Lumină, nici Viaţă, nici Dragoste nu
